A trăi-trăire-11 - Silvia Urlih

Multe dintre femeile zilelor noastre, încă sunt prinse în tiparele gândirii inconştiente și negative, preluate de la mamele sau bunicile lor. Astfel, ele cred că normalitatea este să stea și să suporte tot felul de mojicii de la soții lor, tatăl coipiilor lor. Nu conștientizează nici măcar un moment, că este timpul și cazul să facă o schimbare în acest viața lor.

Încă din copilărie ne-au fost inoculate tipare și „principia” precum: „Copiii să fie fericiţi ca noi vedem cum ne descurcăm", „Femeia este proprietatea bărbatului", „Ești femeie măritată și mamă, deci, lasă că nu-i mare lucru să te sacrifici pentru copiii tăi” „Copilul trebuie să aibă și mamă și tată”, „Lasă tu, că și pe mine m-a bătut tac-tu și uite ce fată frumoasă și deșteptă am acum”, „Femeia se sacrifică pentru familia ei", „Bătaia-i ruptă din rai, nu face rău”.

            Femeilor le-a fost transmisă (și recunosc că și mie ) și inoculată această idée și teorie, în mod inconştient din generaţie în generaţie.

            Niciodată nu și-au pus  întrebări de tipul: „Oare acest comportament este sănătos (sufletește, mental, emoţional, fizic) pentru mine?", „Oare familia mea chiar este fericită dacă eu sunt nefericită?", „ Copiii mei ce învață de la mine și de la tatăl lor??”, „Oare pot face ceva pentru mine astfel încât să am o imagine mai bună despre mine, mai multă încredere în mine şi în viaţă, am dreptul să-mi dau timp pentru mine?”

Noi, femeile, alegem (conştient sau inconştient) să ne sacrificăm, să ne lăsăm pe un plan secundar, să muncim până la epuizare sau chiar boală, cu scopul de a-i mulţumi pe cei din jur. Făcând acestea, ne îndepărtăm de dorinţele sufletului nostru.

De ce ? Pentru că noi, femeile, aşa am fost învăţate și educate de către mamele, bunicile şi străbunicile noastre. Nu am ştiut că putem fi şi fericite, armonioase, echilibrate. Nu am realizat că noi, femeile avem dreptul de a fi respectate, prețuite și iubite.

Dragele mele, atunci când semnăm contractul de căsătorie, nu semnăm că acceptăm să devenim sclavele familiei pe care o formăm , sau ale noastre.

Fragmen din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih