Nu o mai fac
foarte des (așa cum o făceam cu ani în urmă), dar, din când în când îmi place
să mai stau de vorbă cu mine și cu viața mea. Ieri, am stat iar o clipă de
vorbă cu viața…. cu viața mea și cu mine.
Stau în fața
oglinzii și mă privesc. Povestesc eu cu mine și cu viața ce-am trăit. Ne spunem
multe în acea clipă…. O clip cât o viață.
Femeia asta blondă
din fața mea, mi-a spus iar că învingătorii nu renunță. Mi-a spus că POT. Mi-a
spus că a renunța, nu e de mine. M-a îmbărbătat iar, m-a luat în brațe, m-a
mângâiat, apoi mi-a dat mâna și mi-a promis că mă va ajuta să continui, ori de
câte ori va fi nevoie.
Mi-a spus că eu
nu am voie să obosesec, că eu nu am voie să renunț la visul meu, la unicul meu
vis.
Mi-a reamintit
că trebuie să închid bine ușa trecutului, să nu mai trăiesc în trecut și să o
deschid larg pe cea a viitorului. Mi-a spus că nu-mi va fi bine niciodată dacă
stau între două uși…. că mă prinde curentul și cad la pat de boală.
Mi-a mai spus că
pot păși pragul ușii care mă duce spre viitorul dorit, fără teamă, doar dacă am
deplină încredere în mine și în Dumnezeul meu.
Am deschis iară ușa.
În fața mea, văd lumină, multă lumină. Nici
nu mai văd de atâta lumină. Stau în prag, descumpănită. În spatele meu,
dezamăgiri, neîmpliniri, căutări, suferințe. Continui să mă întreb : oare m-am
iertat și am iertat ?
În fața mea, lumină orbitoare. E-atâta
lumină că mă sperii. Ce să fac ? Sunt un om căruia îi plac provocările, care nu
se dă în lături de la a explora viitorul.
Iar decid pentru mine : voi face ceea ce am făcut mereu, de
când mă știu. Voi merge mai departe pănă voi vedea în urma mea doar lumină. De
ce să văd lumină în urma mea ? Pentru că asta va însemna că m-am împăcat cu
trecutul meu, pentru că i-am iertat pe cei ce m-au rănit și dezamăgit și că
m-am iertat pentru faptul că i-am judec pe cei care mi-au provocat răni, care m-au
dezamăgit.
Viata pe care o trăim pentru cei dragi și prin
cei dragi, este o viață ce merită să fie traită. Trăind în armonie cu tine,
dăruind , ajutând, simți că trăiești.
Dar… merită oare
să trăim doar pentru cei dragi și prin cei dragi? Unde suntem noi în ecuația
vieții noastre ??
Uneori, viața e
zgârcită cu tine, foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni, poate chiar ani
fără să simți nimic nou vis-à-vis de tine. Aștepți să se schimbe ceva, iar acea
schimbare ai impresia că nu mai vine.
Știi ce mi-a
spus blonda din oglindă ? Normal că nu știi, dar îți voi spune eu.
Mi-a spus : visează,
dorește-ți și nu renunța, căci dorința ta va deveni realitate când ai impresia că
totul e pierdut pentru tine și când nici nu te mai aștepți.
Fragment din cartea „Printre infinituri ” Silvia Urlih 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu