Încă de mică (de când mi-aduc aminte, cred că aveam în jur de
5 ani ) am avut deja-vu-uri. Mereu aveam impresia că am mai trăit unele dintre
momentele pe care le trăiam, că am mai fost prin locurile prin care mergeam și
că mă întâlneam cu oameni pe care nu-i văzusem vreodată, dar parcă îi mai văzusem.
Și atunci dar și mulți ani după, credeam că toți oamenii sunt precum sunt eu și
că și ei au aceleași trăiri ca și mine. Nu am spus nimănui nimic, nu am
întrebat pe nimeni, deoarece credeam că toată lumea „vede” și simte ca și mine.
Mama îmi spunea să nu mai cobesc, că tot ce spun se împlinește.
Anii au trecut, m-am maturizat, m-am înțelepțit, mi-am
analizat alegerile și trăirile, mi-am analizat experiențele trăite, am citit și
am ajuns la concluzia că sufletul nu moare niciodată, ci se reîntrupează.
Am ajuns la concluzia că, din timp în timp, sufletul își alege o nouă „haină”, o nouă identitate
și poate că are aceleași trăiri pe care
le-a avut în reîntrupările anterioare.
Între două reîntrupări, sufletul meu ( nu știu ce e cu
sufletele altora) trăiește într-o lume mai bună, dincolo de nori. Pleacă și
revine de acolo, dintre stele.
De multe ori (și acum mi se întâmplă din când în când), mă
cuprinde un dor teribil de stele și mi-aș dori să mă reîntorc și să rămân
acolo, însă…. Însă cine știe câte și ce mai am de învățat, deci, de trăit pe
acest pământ, care pentru mine reprezintă purificare a sufletului.
Suflet-mi zboară uneori atât de sus, mi-e atât de bine acolo,
încât mă gândesc dacă să mai revin sau nu pe pământ. Poate că dacă mi-aș dori
enorm să rămân acolo, nu m-aș mai întoarce în „haina” numită Silvia, deci… aș
„muri”
Viața asta trăită, anii pe care i-am trăit, sau poate că
înțelepciunea, m-a determinat să înțeleg că, până nu-mi voi învăța toate
lecțiile neînvățate din viețile trecute, îmi voi schimba „hainele” și
„identitățile” cine știe câte alte secole. Tot viața mi-a demonstrat că nu
plecăm acolo, dincolo de nori când ne dorim, ci atunci când ni se va stinge
lumânarea vieții ăsteia. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.
„Haina”, trupul care-mi îmbracă sufletul acum, se numește Silvia. Cine știe cum se va numi
următoarea „haină”, sau dacă sufletul meu va mai purta o „haină”. Poate că va
fi o vreme când voi rămâne dincolo de cer pentru totdeauna.
Fragment din cartea „Printre infinituri ” Silvia Urlih 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu