NU VREAU SĂ VEZI... Silvia Urlih

Vioara cântă în tăcere

cântecul mut

al unei doamne,

ce a dorit să-i fie plină

cu toamnă

frunzele din toamne.

La ușa ta a pus covor

sufletul ei,

dar l-ai călcat…

i-ai stors iubirea din izvor

când ai gonit-o…

și a plecat.

Tu mi-ai cerut să te iubesc ,

cuvântul tău

chiar de-a durut ,

mi-ai dat speranța să zăresc,

să cred în noi ….

și am crezut.

Ma doare-acum singurătatea

în drumul greu

ce l-am facut,

tu vrei să răsfoiești iar cartea,

în care doar eu

am crezut.

Mă doare sufletul și vrerea,

mă doare

sufletul și-ți spun,

că-i prea strivit

și n-am puterea ,

să pot să-l iau ,

să-l mai adun.

Încerc să pun balsam de lacrimi

să nu mai doară

ce-ai ciobit…..

să uit de tot ,

de-a mele patimi …

să nu mai calci

pe ce-am zidit.

De ce–ai ales să îmi frângi zborul?

de ce-ai stricat

ce-a fost curat ?

eu am rămas pe drum cu dorul,

singurătate

și oftat .

Rog vântul sufletu-mi să-l ducă

în colț uitat

să-l piardă-n lume,

să nu mai știu pe unde -apucă,

să nu mai poată

nimeni să-l adune.

Nu vreau să vezi cum cad și mor,

să nu văd

ce-am lăsat în urmă,

singură-mi este mai usor,

cântul viorii

când se curmă.

Nu vreau să vezi

cum ploaia spală

cu frunze

dansul trist al toamnei,

acoperind cu poleială,

ultimul cântec trist….

al doamnei.

Azi liliacul a-nflorit în zori,

destinul nostru…

s-a-mpiedicat de nori.

Silvia Urlih 16.02.2012