A fost cânva o perlă…
ce bine se simțea….
cânta precum o mierlă
nimic nu o –ntrista.
I-era atât de bine
în
scoica de cleștar,
plutea pe fundul mării,
aproape de altar.
Tu ai găsit-o acolo,
erai atunci pescar…
i-ai cântat cu tremolo
i-ai pus flori pe un car.
Ea a ieșit
cu frică,
i-era teamă
de lume….
ai dus-o în biserică ,
i-ai pus pe cap cunune.
Vremea trecea alene ,
iar perla din cleștar
picta tragice scene,
pe stoicul ghețar.
O lacrimă de
doruri
se
prelingeau duios,
din ochii ei
albastri
pe trupu-i
mlădios
Însă singurătatea
era de
neclintit.....
fugii de
răutatea
pescarului iubit.
S-a ascuns
în tăcere
a revenit în
scoică,
a fugit de
durere
tristețea să
își plângă
Lăsă lumea
de-afară
se-ntoarse
în ocean...
nu mai vroia
s-o doară....
își căută
alean.
În scioca de
cleștar
găsi iar alinare,
se-ntoarse
la altar
să se
roage-n tăcere.
Plângea seară de
seară,
dar nu de
întristare,
ci pentru că-ncepuse
nimic să n-o mai
doară.
Privea cu fericire
la vremea ei
trecută
plutea de încântare
că lumea nu o uită.
Lăsă afară-n lume
un brad și două
flori
lăsă și al său
nume
și-o ladă de
comori.
Nu aur și arginți
cum poate vi se
pare
lăsă copii cuminți
imensa ei avere.
Silvia Bya
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu