Ce alegere faci tu, om cu suflet mărinimos?- Silvia Urlih

Ce decizie poți lua, atunci când partenerul promite și nu se ține de promisiune?... și asta nu se întâmplă doar o dată, ci se întâmplă frecvent. După promisiuni nerespectate vin iertările, la pachet cu flori, cadouri, bijuterii, cuvinte frumoase de iubire. Cum poți cataloga aceste gesturi și cuvinte ? Sunt ele reale, sau sunt doar minciuni în spatele cărora se ascunde un om perfid care te vrea alături doar ca „paravan” ?

Îi spui că greșește, iar el își cere iertare, cu lacrimi grele curgându-i pe obraji, îți jură că nu a făcut nimic reprobabil care să zdruncine relația (deși se droghează, sau bea, sau merge la păcănele, sau povestește pe net cu femei singure, cică pentru a le ridica moralul). Îl crezi ? Continui să-l crezi ? Nu cumva, acel om încearcă să te manipuleze prin  iertăciuni și jurământe ? Ce faci tu, om cu suflet curat… continui să crezi ? Până când ?

A-ți cere iertare, în mod repetat, pentru aceleași greșeli, poate reprezenta o formă de manipulare emoțională, dacă nu-și schimbă în cel mai scurt timp, comportamentul.

Într-o relație de cuplu, dacă unul dintre parteneri minte, înșeală, are comportament agresiv, sau anumite dependențe și cu toate astea continuă să persiste în aceste greșeli, deși promite și se jură pe toți sfinții că nu va mai face, ce faci ? Continui ?

Normal că nu mai vrei să continui, normal că tu vei dori să pui punct calvarului. Dar, cel care greșește, iar promite și iar se jură că nu va mai face. Ce faci tu, om cu suflet mărinimos ? Normal că mai dai o șansă relației. Și, uite-așa, șansă după șansă, constați că ți-au trecut anii, că ești în pragul amurgirii și… și tu tot aștepți ca partenerul să se schimbe.

Dragilor ! Orice om care e pus în fața unei despărțiri, va face tot posibilul să te aburească, să te determine să nu renunți la relație, pentru că, nu-i așa, în acea relație s-a simțit confortabil, a avut libertatea de a-și face de cap, pentru că are alături un suflet minunat, care se lasă foarte ușor manipulat și care continuă să lase de la el și să tot ierte.

Tu, ca fraierul/ fraiera, mai dai o șansă și-nc-o șansă și-nc-o șansă, dar, în majoritatea cazurilor, nu se schimbă nimic. Totul va rămâne în stadiul de promisiuni   (care nu sunt respectate) dar care, din nefericire, alimentează speranțele celui care, până la urmă, alege să nu plece din relație și tot speră într-o schimbare, continuă să-i găsească circumstanțe atenuante celui care a greșit.

Cel care greșește și a fost iertat de nenumărate ori , va continua să greșască, penru că mizează pe bunătatea și iertarea de care a avut parte ani și ani de zile.  

Ca și concluzie la ceea ce am spus mai sus : nu te mai lăsa amăgit de cuvinte, daruri, flori sau jurăminte deșarte, atâta timp cât acestea nu sunt urmate și de fapte.

Învață că „lupu-și schimbă parul, dar năravul, ba” și nu te mai lăsa închis în capcana celor care urmăresc doar să se folosească de tine. Nu te mai lăsa condus spre iluziile tale.. Nu te mai lăsa amăgit de vorbele pe care îți dorești să le auzi, de la persoane nedemne de tine.

Ia deciziile cele mai bune pentru a ieși din minciuna în care alegi să trăiești, pentru că, nu-i așa , viața-i doar asta pe  care o trăiești. E posibil să-ți dai seama la un moment dat că ai trăit într-o perpetuă minciună și ți-au trecut anii și deja e cam târziu să spui STOP.

Conțtientizează că toate iertăciunle, florile, vorbele, bijuteriile și, nu în ultimul rând, minciunile, au avut un singur scop : MANIPULAREA TA emoțională și sufletească. Trezește-te și ia atidudine față de viața ta !

fragment din cartea ”Gânduri pribege ”- Silvia Urlih
31.05.2019

E bine sau nu, să-ți spui : „punct și de la capăt” - Silvia Urlih

Din nefericire, uneori trebuie să pui punct unei relații. E bine sau nu, să-ți spui : „punct și de la capăt” atunci când nu ne te regăsești în ecuația formată din „noi” și să alegi să fii „eu”? Care ar fi motivele care te determină să alegi să trăiești o altă viață în care tu să-ți fii primordial și prioritar ?

Dacă partenerul trece prin momente dificile (boală, stres, depresie, dificultăți financiare) dar continuă să-ți arate aceeași afecțiune și iubire, e corect, sau normal să-l părăsești? E firesc să continui să-l ajuți să se ridice din îngenunchiere ? Normal că e firesc și normal să continui.

E normal să-ți oferi ajutorul, dar, dacă partenerul refuză o perioasă îndelungată să-ți accepte ajutorul, mai ai putere să continui ? Nu-ți acceptă ajutorul din mândrie, din orgoliu, sau nu acceptă faptul că este într-un impas temporar și continuă să „sufere” și să aducă tristețe și suferință, prin suferința sa, în relația în care sunteți doi, nu unu. Oare  mai merită să continui ?

Dacă nu vrea să-și schimbe atitudinea vis-a-vis de viața de cuplu, mai merită să continui? Mai poți să continui într-o relație în care este doar … negru (tristețe, suferință) ? Cât timp poți rezista într-o atmosferă de negare ?

Majoritatea relațiilor trec prin perioade dificile. Nu cred că există familie în care să nu apară probleme. Probleme…. Hmmm… eu le-aș spune încercări. Cum poți depăși „problemele” ? Doar cu iubire și respect, răbdare, înțelepciune, rugăciune și credință. Acolo unde iubire e, vine și Dumnezeu cu iubirea LUI.

Relațiile se destramă din mai multe motive : fie că nu mai există aceeași pasiune ca la început, fie că ambii parteneri au conștientizat că nu-și sunt așa cum și-au imaginat, fie că s-au îndepărtat unul de celălalt ( din diverse motive) , fie că refuză să comunice.

De fapt, pentru ca o relație să reziste în timp, trebuie să pui, cărămidă cu cărămidă peste temelia ei, zi de zi. Trebuie să pui iubire, încredere și înțelepciune, pentru ca „acasă” să fie cât mai… „acasă”, iar la „munca” asta, trebuie să participe ambii parteneri. Dacă e unilateral, e deja un fiasco.

Atunci când îți dorești o relație serioasă (care nu se bazează doar pe instinct de moment, și pe „fluturi în stomac”), partenerii discută despre viitor, își respectă părerile, tabieturile și libertățile, se respectă reciproc.

Când nu mai trebuie să rămâi într-o relație ?

Nu accepta niciodată și sub nici o formă să mai stai într-o relație în care sunt la ordinea zilei: violența fizică și sau verbală, viciile și dependențele, singurătatea în doi, infidelitatea.

Dacă accepți să continui într-o relație toxică, nu-ți pot spune decât : e alegerea ta și nu te mai văicări. Ori îți vezi de viața ta, ori continuă să „reziști” acolo unde nu te simți la tine „acasă”.

p.s. Luptă pentru relația ta, dacă iubești cu adevăat, până epuizezi toate metodele, pentru a readuce fericirea, împăcarea și linișta, în tine și-n partenerul tău, (dacă partenerul nu are unele dintre viciile enumerate mai sus !

După ce le-ai epuizat pe toate, pune PUNCT. La ce bun să trăiești în minciună și compromisuri ?

fragment din cartea „ Gânduri pribege” - Silvia Urlih
30.05.2019

GÂNDURI ASCUNSE-N GÂNDURI -Silvia Urlih

Ne-ascundem printre gânduri,

ce se ascund

în gânduri,

ne-ascundem de prezent

ca să uităm trecutul,

trecutul e un pas,

un pas

scris printre rânduri,

sunt gânduri care-ascund printre tăceri,

tăcutul.

Ne-ascundem printre gânduri

ce ne-au lovit o vreme,

ne-ascundem să nu doară

dureri

care-au durut,

ne-ascundem chiar de noi,

iar sufletu-n noi,

geme,

ne-ascundem de trecut

ca să ne fim iar

scut.

Ne-ascundem printre gânduri,

căci gândurile

dor,

ne recreem din iarbă

ca să ne fim

copaci,

am devenit un lac,

dar vrem să fim izvor,

ne-ascundem printre gânduri

ca să ne fim iar,

maci.

Silvia Urlih - 29.05.2019

Încrederea: prostie, credulitate, naivitate sau normalitate ? - Silvia Urlih

Ce crezi despre încredere, despre încrederea în oameni, despre încrederea în partenerul de viață? Este prostie, credulitate, naivitate, sau normalitate  

Eu sunt o persoană deschisă și extrovertită, iar o persoană deschisă, este capabilă să aibă încredere în oameni. O persoană care nu știe să mintă, are impresia că toată lumea este ca ea.

Ce zici ? Trebuie, sau nu trebuie, să ai încredere în oameni ? Crezi că toți te vor dezamăgi, că în lumea asta mare nu pot fi și oameni asemeni ție, sinceri și de încredere ?

Eu cred că atragem lângă noi oameni asemeni nouă, adică sinceri… ( dacă tot spunem despre noi că suntem sinceri). Poate că sunt o naivă incurabilă, sau o credulă ? Mai cred că, în anumite cazuri, atragem și oameni care ne sunt la polul opus ( mincinoși ). Îi atragem și pe aceia, dar o facem doar pentru a putea să deosebim dulcele de amar, minciuna de adevăr. Viața are mai multe fațete, iar noi trebuie să le cunoaștem și înțelege pe toate. Uneori, e nevoie să mai și suferim din dezamăgiri. Cum altfel să mai învățăm din ceea ce viuața ne oferă ?

Acum mă voi referi strict la o posibilă relație de iubire. Dacă trăiești cu sentimentul că următorul partener te va dezamagi, dacă trăiești cu această frică, atunci chiar poate întâmpla. De ce ? Pentru că tu deja la asta te aștepți, pentru că deja ți-ai scris un scenariu. Pentru că este una dintre fricile tale. Atragem ceea ce gândim, atragem ceva de care ne este frică și de care încă nu ne-am vindecat.

Din nefericire, fricile le acumulăm de-a lungul vieții, devin în timp fobii, dar, tot în timp trebuie să ne și vindecăm de ele.

Ai fobie de ascensor, pentru că ți-e frică de spații mici. Ai fobie de apă, pentru că, în copilărie era să te îneci. Ai fobie de injecții, pentru că la un moment dat, ai făcut un hematom în urma unei injecții… etc. Tot la fel, poți avea temeri, fobii, vis-a-vis de oamenii care te-ar putea minți, tocmai pentru că, cândva, ai mai fost mințit.

Dar, hai să nu lăsăm fobiile și fricile să ne domine, hai să le dăm o șansă și altor oameni să ne câștige încrederea și care ne pot fi asemeni nouă.

Știi, uneori ni se pare că viața ne merge doar în sensul în care nu ne dorim. În disperarea noastră, nu facem altceva decât să atragem spre noi disperare și  neîmplinire. Trebuie să conștientizăm că haosul care la un moment dat ne înconjoară, este de fapt renașterea noastră, acea renașterecare care ne ajută să ajungem la obiectivele și dorințele visate.

Important este să nu-ți mai fie frică. Să nu-ți mai fie frică de schimbări. Important este să nu-ți mai fie frică și să crezi că totul va fi așa cum trebuie să fie, așa cum îți dorești tu să-ți fie.

Cu ceva timp în urmă, ai trăit trădări ale prietenilor, nedreptatea șefului, trădarea partenerului.

Ai fost mințit și trădat, iar asta te-a determinat să devii sceptic și să nu mai ai încredere în nimeni.

Poate că, în durerea ta, ai fost la psiholog, poate că ți-ai făcut planuri de răzbunare, dar… tu, omule drag, tu nu ești capabil de răzbunare, pentru că ți-e frică de Dumnezeu.

Fie-ți milă de tine, omule, și nu renunța la a avea încredere în oameni, pentru că nici nu știi ce poți pierde. De ce spun asta ? Pentru că Dumnezeu te iubește și va avea grijă să-ți trimită în viață oameni asemeni ție.

Eliberează-te de frici, evadări în singurătate și răzbunări. Cea mai bună răzbunare este aceea de a le oferi celor ce te-au determinat să ajungi la sentimental de frică și neîncredere, este acela de a le demonstra că le ești superior și că ai ajuns să-ți împlinești viața.

Ai încredere în oamenii care-ți dovedesc că poți avea încredere în ei ! Nu-ți pierde speranța, pentru că ea, speranța, moare o dată cu tine.

p.s. Încrederea în cineva, o dată pierdută, nu mai poate fi recuperată ușor…. poate chiar niciodată. Viermele neîncrederii roade.

fragment din cartea „Gânduri pribege” - Silvia Urlih 
29.05.2019

NU-I TÂRZIU SĂ ÎȚI FII SOARE - Silvia Urlih

Ești o mică vrabie,

uneori,

visezi mălai,

dar,

mălaiul ce-ți aduc,

s-ar putea să-ți stea în gât,

nu visa la ce nu ai,

dăruiește,

și-apoi ai,

astea-s vorbe din bătrâni,

sunt proverbe…

și atât?

E o vorbă care spune:

parc-ai fi o acritură,

însă,

acritura-n sine

taie greața lingușelii,

taie ramura uscată care pică-n arătură,

acritura taie greața

omului

ce nu și-e om.

Dacă omul nu rodește și-este casă în pustiu,

nici pământul n-are rod, dacă-i sterp și ne-ngrijit,

hai, trezește-te la viață, încă-i ziuă,  nu-i târziu,

nu-i târziu să îți fii soare, să găsești ce n-ai găsit.

Silvia Urlih - 28.05. 2019

POATE C-AM FOST - Silvia Urlih

Poate mi-am fost blestem,

blestem ce-a spart oglinda,

poate mi-am fost oglinda

care s-a spart

de ușă,

poate că am fost cuiul

ce și-anvățat colinda,

poate c-am fost săgeata

care și-a fost

țepușă.

Poate c-am fost scânteia

ce-a ars

pân-a murit,

poate mi-am fost credință

și-am înviat din moarte,

poate c-am fost cărarea

ce duce-n asfințit,

poate c-am fost creionul

care și-a scris

o carte.

Poate mi-am fost furia

care-a secat pe veci,

poate c-am fost nădejdea

ce m-a adus aici,

poate mi-am fost doar floare

sădită în ghiveci,

poate mi-am fost doar eu…

ia spune,

cine-s…

ghici ?

Poate că mi-am fost

răul

care mi-a făcut rău,

dar azi,

îmi sunt doar iubire

venită din

iubirea divină

Silvia Urlih - 28.05.2019

Cum îi poți răni pe cei ce-ți vor binele ? - Silvia Urlih

Uneori, datorită experiențelor nefaste pe care le-ai trăit, poți răni pe cine nu merită. Ești suspicios și neîncrezător. Ai impresia că cine își oferă ajutorul, și-l oferă cu un scop.

Fiind însă astfel, poți face mari greșeli. Îl poți răni și goni din viața ta, chiar pe omul care îți este predestinat, care să-ți poată oferi împlinire sufletească. Îl poți răni, fără să-ți dai seama, chiar pe omul care ar renunța la orice pentru a fi cu tine. Îl poți răni pe omul care nu-și va dori să-și clădească fericirea pe nefericirea, pe suferința și pe instabilitatea ta emoțională.

Sunt însă și altfel de situații în care poți răni pe cineva, datorită caracterului pe care nu-l poți schimba.

 Îl poți răni pe omul alături de care ai un trecut și care luptă pentru prezent și pentru viitor. Îl poți răni pe cel care ți-a oferit cădura unui cămin, care ți-a fost alături când ai fost bolnav, sau când ai fost într-un impas financiar.

L-ai putea răni pe omul care te-a ajutat și continuă să te ajute să revii pe calea cea bună, care te ajută necondiționat să devii ceea ce ți-ai dorit.

Îl poți răni pe prietenul care ți-a fost alături, atunci când toți te-au părăsit. Îl poți răni pe prietenul care nu te-a criticat niciodată, dar care ți-a spus „verde-n față” acolo unde greșești (chiar dacă adevărul doare) și care a aplâns atunci când ai suferit, alături de tine.

Cum îi poți răni pe cei care ți-au dorit și încă își doresc să-ți fie bine ? Continuând să persiști în greșelile și alegerile care-ți aduc răul, sau uitând, atunci când îți este bine, de binele făcut la nevoie.

Exemplu : Ești un suflet minunat, dar, ai un mare defect: sau păcănele, sau alcoolul sau drogurile. Degeaba ești un om minunat atunci când nu consumi alcool, dacă atunci când o faci, rănești. Degeaba ești un om minunat, dacă toți banii se duc pe droguri, păcănele sau alcool.

Să spunem că, o persoană te-a ajutat să te vindeci de acest mare defect, iar după ce te-ai vindecat, îl uiți, pentru că, a făcut-o pentru că așa a vrut el, a făcut-o necondiționat. Pleci și-ți vezi de viața ta, iar cel ce ți-a fost alături, rămâne și… suferă.  

Omule, care ai fost ajutat la necaz, să nu uiți că, dacă-l rănești, cu indiferența ta, pe cel care te-a ajutat, Dumnezeu îl iubește pe cel care și-a rupt din timpul și sufletul lui pentru a-ți fi alături. Dumnezeu îl iubește și-i va vindeca, cu iubirea lui divină, rănile provocate de tine.

Tu ?! Tu, ce vei face tu, cum îți va fi,  când Dumnezeu se va supăra pe tine și-ți va întoarce spatele, când nu te va mai ține în brațele Lui minunate ?

De fapt, cred că Dumnezeu îi iubește pe ambii, atât de mult încât le-a oferit șansa să fie fericiți și le dă ocazia să fie împreună pentru a-și învăța lecțiile.

            Dumnezeu a ales ca cele două persoane să fie alături, unul pentru a vindeca rănile, și altul , pentru a răni…. Am un amendament : roata se învârte.

Cu siguranță că nimic nu e întâmplător în Universul ăsta. Oamenii se întâlnesc și nu o fac întâmplător. Unii înțeleg de ce o fac, alții însă, nu înțeleg și continuă să nu-și schimbe caracterul, obiceiurie nocive, tabieturile care-i fac rău.

Nu înțeleg că atunci când nu înțelegi, că dacă rănești, vei suferi la rândul tău. Legea bumerangului.

fragment din cartea - Gânduri pribege - Silvia Urlih
28.05.2019

E bine sau nu, să fii sincer ? - Silvia Urlih

Sinceritate… a fi sincer. E bine sau nu, să fii sincer ? E bine să fii sincer și să spui lucrurilor pe nume în fața oricui ? Crezi că cel în fața căruia ești sincer și încerci să-i spui unde greșește te va înțelege ?

Îmi place să cred că poți fi sincer cu toată lumea. Dar… Da, de fiecare dată exită un … dar.

Fii sincer cu tine însuți, fii sincer cu cei dragi ție. A fi sincer însă cu toată lumea e un ”defect ” care se întoarce de multe ori împotriva ta.

Sincer, nu cred că e bine să-ți deschizi inima și sufletul în fața tuturor, sau în fața oricui. Dar, pe de altă parte, e foarte bine și corect să fii sincer cu toată lumea. Adică, să nu minți.

Cu regret spun că, ea, sinceritatea, se găsește la foarte puțini oameni. Ceea ce vedem uneori la ei, poate fi o dibace ascundere, dar doar pentru a  atrage încrederea celorlalți. Unii știu foarte bine să joace rulul de „prieten„ adevărat, până scoate de la tine cele mai intime lucruri, de care mai apoi să se folosească în defavoarea ta.

Încerci să ajuți, să faci doar bine și constați că tot binele făcut și ajutorul dat, se întoarce împotriva ta ....câteodată.... Da, doar câteodată, pentru că, eu ca și optimistă incurabilă, sper că încă n-a murit omenia din oameni.

Sfat : Nu-ți pune sufletul pe tava oricui.

Știi ce cred eu ? Știi ce fac eu ? NU-mi expun sufletul în fața oricui, dar continui să fiu sinceră. A nu fi sincer, înseamnă de fapt a minți, iar eu nu accept minciunile. Pe cine aș minți de fapt ? M-aș minți pe mine .

Continuă să fii sincer, continuă să spui tuturor adevărul. Nu minți, căci minciuna are picioare scurte.

Am un amendament referitor la sinceritatea cu care spui unui prieten sau rudă dacă și unde greșește. Tonul face muzica. Atunci când spui cuiva ceva, atunci când faci vreun reproș sau atragi atenția referitor la unele greșeli, ai grijă ce ton folosești. Dacă sfătuiești pe cineva, ai mare grijă ce ton al vocii folosești. Nu-l face pe cel din fața ta să simtă că ar fi jignit. Fă-l să simtă că e un sfat…părintesc sau prietenesc. 

fragment din cartea Gânduri pribege - Silvia Urlih
26.05.2019

Un creier și un trup obosit, nu pot găsi rezolvări la anumite situații - Silvia Urlih

Am cunoscut zeci de oameni care, din dorința de a se afirma, din dorința de a-și demonstra lor înșiși , dar și celorlalți cât de buni sunt în branșa lor, o tot dau în bară… merg din greșeală în greșeală. Nu dorm nopțile gândindu-se cum să facă se le fie bine celor de lângă ei(famile, șefi, colegi, prieteni), cum să se afirme în plan social, cum să strângă cât mai multe averi. Nu dorm, iar nopțile nedormite, acumulate zile în șir, nu fac altceva decât să-i obosească din ce în ce mai mult.

            Se tem că nu sunt suficient de buni, nici pentru ei, dar nici pentru cei din jur. Devin dependenți de muncă până când… clachează. Trupul nu-i mai ascultă și pică.

Continuând însă în acest ritm, devii captiv mecanismului de autodistrugere. Pentru ce ? Pentru a acumula rezultate spectaculoase și succese pe planuri financiare ? Pentru a dovedi cui, cât ești de bun ? Cui vrei să dovedești de fapt că ești bun ? Bun pentru ce și la ce ? Poate doar bun de „pus pe varză”.

Am cunoscut și oameni care se apucă de mai multe lucruri deodată, crezând că sunt în stare să le resolve pe toateodată. Ce se întâmplă de fapt ? Nu mai reușesc să resolve nimic, deoarece se pierd printre meandrele proiectelor lor. Unde duc toate astea ? La autodistrugere. De ce ? Pentru că, un creier și un trup obosit, nu pot găsi rezolvări la anumite situații….spun situații și nu probleme, pentru că, problemele și le creează ei înșiși.

Unii oamenii își doresc să compenseze sentimentul de lipsă a valorii, prin muncă. Muncesc mult, fără cap și fără rost, fără un scop primordial, fără să-și pună un targhet, decât acela de a demonstra că sunt „buni” în ceea ce fac. Rezultatul ? Un mare fiasco.

Ce se poate întâmpla? Dacă ai o familie o poți pierde, cât despre prieteni, normal că nu-I vei mai avea, pentru că nu mai ai timp de ieșit la un pahar de vorbe cu nimnei. Muncești și atât.

Sunt și oameni care se refugiază în muncă pentru a uita de problemele pe care de fapt le au ( singurătate în urma despărțirii sau singurătate în doi)…. Probleme personale pe care preferă să le ascundă sub preș. E atât de simplu să iei mătura și fărașul, sau aspiratorul și să faci curățenie în viața ta. Ce simplu ți-ar fi dacă ai accepta comunicarea sinceră !

Unde duc de fapt toate astea ? La scăderea stimei de sine, la pierderea încrederii în propria persoană. Ajung să-și spună că nu sunt buni de nimic, intră în depresie, poate că se ascund în spatele alcoolului, poate își caută refugiul în droguri și… și urmează dezastrul.

Care-i primul mare dezastru? Fac varză din viața lor. Își pot pierde locul de muncă, pot chiar să-și destrame familia. 

Nu poți merge la infinit din eșec în eșec. Ajungi să te autodistrugi cu bună știință. Ajungi să nu te mai simți bine în propria-ți piele și cauți ceva, un loc unde să te simți bine, cauți să evadezi din cotidian. Unde ? În B O A L Ă. Uneori îți alegi cea mai cruntă boală. Și ??? Ce ai rezolvat cu dorința de afirmare „fără cap și coadă” ? Ce ai făcut cu viața ta ? Unde ești în viața ta ?

Omule drag, ascultă-mă bine. Păstrează un echilibru în tot ceea ce faci. Muncă multă și fără cap, nu face altceva decât să te ducă la dezastru pe toate planurile : social, familial, sănătate.

Vrei să ajungi un louser ? Bate-ți joc de tine și de viața ta….

Hmmm… că greu mai e cu viața asta… gândește-te bine ce vrei să faci cu ea…

fratgment din cartea „Gânduri pribege” - Silvia Urlih
26.05.2019

Trebuie să te dăruiești, ca să primești - Silvia Urlih

De multe ori ți-a venit să plângi, să urli cu vorbe. Ai simțit cum din piept ți-a ieșit o tristețe sfâșietoare, fără vreun motiv anume. Ți-a venit să plângi și ai plâns, până ți-ai plâns toată tristețea.. Ți-a venit să nu te scoli din pat, te ascunzi sub pled, să nu vezi lumnina zilei, să stai acolo, ghemuit, să nu vrei pe nimeni alături, să vegetezi ca o meduză dusă de val. Nu-ți doreai decât să plângi. Nu ai vrut să vezi pe nimeni… să fii doar tu cu tine însăți.

Ți-a venit să faci asta, dar nu ai făcut-o, ba mai mult nu ai avut curaj să vorbești cu nimeni despre ceea ce ai simțit. Nu ai avut curaj, pentru că acest sentiment de refugiere, de evadare, trebuia ascuns bine sub preș.

Oare e bine să ascundem gunoiul tristeților, neîmplinirilor și soferințelor noastre sub preș, sub preșul vieții ?

Ascunzându-ne în spatele degetului, nu facem altceva decât să nu ne dăm voie să fim bine cu noi înșine, dar nici cu alții. Nu reușim să ne acceptăm așa cum ne suntem, nu reușim să nu ne mai judecăm.

Noi înșine ne suntem judecătorii supreme atunci când ne spunem: nu-ți ești suficient de bun, de calm, de prietenos, de înțelegător, de răbdător… etc…. ai greșit că nu l-ai ascultat pe x sau y, ai greșit că… ai greșit că… Ne judecăm ca proștii, de unii singuri și nu reușim să găsim răspuns la întrebările ce continuă să ne macine. Ne vedem eternii vinovați de tot ceea ce se întâmplă cu noi sau cu cei din jurul nostru.

Hai să nu ne mai vedem eternii vinovați fără de vină !

Sunt alegerile noastre, sunt alegerile lor, și… punct. Hai să lăsăm somnul nopții să ne dea linștea și odihna de care avem atât de mare nevoie. Un creier odihnit poate gândi altfel lucrurile, poate lua decizii corecte.

Unii dintre noi, ne dorim să găsim pe cineva care să ne asculte, să ne înțeleagă, fără a ne judeca. Îl căutăm cu ardoare pe acel cineva care să ne dea un sfat, sau care măcar să ne lase să punem capul pe umărul său și să plângem fără cuvinte. Uneori îl găsim într-un psiholog sau terapeut. De cele mai multe ori însă, rămânem să ne plângem singuri pe umărul propriu. Ne plângem în gând, fără a ne auzi, iar asta uneori nu e bine absolute deloc.

Știi ce-i mai nașpa ? Normal că nu știi, da-ți spun eu . Ne dorim iubire necondiționată, dar nu realizăm că de fapt, nimic nu e pe gratis. Dacă dai, primești și vice-versa… trebuie să te dăruiești, trebuie să dăruiești, ca să primești.

Vrem mai mult de la cel de lângă noi, pentru că avem impresia că noi ne dăruim mai mult. Vrem să ni se recunoască meritele, ca și cum am fi creatorii lumii, ca și cum doar noi am fi buricul pământului. Vrem, dar, noi dăm, noi ne  dăruim ?!

Dragii mei ( și femei, dar și bărbați) Dați-vă voie să mai plângeți din când în când. Dați-vă voie să fiți și triști din când în când. Plânsul nu înseamnă semn de slăbiciune sau că ar fi ceva în neregulă cu voi. Aveți curaj să cereți ajutor, atunci când paharul e prea plin. Nu e o rușine să simți că nu mai poți și că problemele cotidiene te-au împovărat prea mult.

Și femeile (puternice și răzbătătoare), dar și bărbații (puternici și răzbătători), mai plâng câteodată și, v-o spun cu certitudine,  asta nu-i semn de lașitate sau că  nu ai fi un om puternic. Ba din contra, e semn că ești un om care-și simte zbaterile sufletului, e semn că sufletul a obosit și că are nevoie de odihnă. E semn că trupul dar și  mintea au nevoie de o pauză.

Dacă nu-i oferi odihnă sufletului, trupul alege să evadeze în boală. Nu face prostia de a alege cine știe ce boală care să te ucidă.

Știi ce bine ți-ar face dacă nu ți-ai mai ascunde durerile, problemele, frustrările și… obiceiurile sau tabieturile care te-au determinat și te-au „ajutat” să uiți de tine ( alcool, droguri) , sub preș ? Știi ce bine ți-ar fi dacă ai povesti despre ceea ce te-a determinat să recurgi la acele metode prin care să uiți de dureri, de trecut ? Nu știi încă, dar, dacă ai voință, vei înțelege.

Concluzia ? Plângi și povestește depre ceea ce te doare, te apasă și nu-ți dă voie să mergi mai departe. Nu-ți mai ascunde frustrarea și durerea sub preșul vieții tale, pentru că asta te va desființa ca om, ca ființă.

Acceptă idea că și tu, cel ce ai suferit și poate că încă suferi, poți fi fericit. 

fragment din cartea „Gânduri pribege” - Silvia Urlih 
24.05.2019

Ce inseamnă a trăi în minciună ? Silvia Urlih

Știi ce detest eu cel mai mult în viața asta?               Minciuna.

Nu mint, nu mă mai mint, nu mai accept să fiu mințită.

În anii tinereții mele, m-am mințit și m-am lăsat mințită. Nu mi-a fost ușor, sufeream când știam că-mi calc sentimentele în picioare. Credeam eu pe atunci, că doar așa voi putea răzbate în viață. Nu am mințit însă niciodată pe nimeni.

Am continuat să cred că voi întâlni în viața asta și alți oameni care detestă minciuna. Acum pot să spun că da, mai există oameni cărora le repungă a minți, dar, din nefericire, încă nu am întâlnit personae care să spună cu mâna pe inimă că nu se mint pe ei înșiși.

De fapt, ce înseamnă a trăi în minciună ? Înseamnă a contiuna să trăiești în compromisuri.

E foarte grav să ne lăsăm mințiți de noi înșine, pe noi înșine. De ce este grav ? Pentru că nu conștientizăm consecințele minciunilor noastre. Ne mințim că ne e bine, ne mințim că nu suntem mințiți. Anii trec, tinerețea se

duce și ea, și vine o vreme când vedem unde ne-a dus minciuna în care am trăit. Nu-i ușor să înțelegi că o viață întreagă ai trăit în minciuna pe care tu ți-ai creat-o. Nu ai vrut să vezi sau să simți cât de rău te doare.

Te minți, pentru că ai impresia că-ți dă o oarecare stare de confort, dar această stare este de scurtă durată. La un moment dat te trezești și vezi că mergi din rău în mai rău, conștientizezi că înnoți contra curentului.

Ignori faptul că te minți, îți creezi o lume iluzorie și nu mai vezi realitatea din jur. Dacă eviți o situație, nu înseamnă că ți-ai rezolvat problema, ba din contra, te adâncești din ce în ce mai mult în mocirla problemei, creîndu-ți alte și alte probleme și situații de nerezolvat.

Învață să accepți realitatea, așa cum este ea. Da, știu din proprie experiență că, după ce te-ai învățat cu acest stil de viață, după ce te-ai mințit ani și ani de zile că ți-e bine, este foarte greu să te schimbi și-ți trebuie curaj și multă voință, pentru a te accepta așa cum îți este bine să-ți fie.

Abia după ce vei reuși să renunți și să distrugi falsele iluzii în care ai trăit o mare parte a vieții, abia atunci vei face cunoștință cu viața ta, abia atunci vei putea să trăiești în prezent, abia atunci vei ajunge să fii stăpân pe tine. Abia după ce renunți la minciunile care te-au „consolat”, poți trăi pentru viitor.

fragment din cartea „Gânduri pribege” -  Silvia Urlih
24.05.2019

Încă mai cauți să afli cine ești ? - Silvia Urlih

Ai căutat să afli cine ești, dar în tot acest timp, nu ai înțeles că de fapt căuiat să afli cine ești tu cu adevărat, care ți-e menirea, unde ai greșit sau greșești în viața asta, ce trebuie să schimbi în viața ta, de ce nu te mai simți confortabil în trupul tău, de ce te strânge trupul, de ce nu-ți mai încapi în el, de ce te doare ceva și nu știi ce te doare.

Ți-ai căutat menirea, ți-ai căutat aflarea, te-ai tot întrebat de ce a trebuit să revii pe acest pământ… Ce lecție mai ai de învățat ? Cine ai devenit tu de fapt ?

Când treceam prin perioadele de redefinire și nu știam cine suntem, trăiam cu speranța că vom afla cum să ne regăsim și cine suntem cu adevărt.

Am trecut prin crize de identificare care au fost mult prea dureroase. Am fost o vreme confuzi, a fost o vreme când chiar nu mai știam ce e cu noi, nu mai avem personalitate, nu ne mai simțeam trupul, nu mai știam cine suntem și cum ne numim. Cât despre suflet… Doamne ce bine ne-ar fi fost să găsim un medic de suflete.

Am trecut, spre noua creație a sinelui nostru, prin distrugere, suferințe, alegeri greșite, prin construcție și regăsiri. Am trecut prin ceea ce nici cu gândul nu gândeam, pentru a găsi un semn în a ne regăsi pe noi înșine.

Ne-am simțit uneori praf și pulbere. Ne-a durut că nu ne-am mai putut întoarce acolo de unde am plecat, acolo unde ne era așa de bine. Ne-a durut travaliul renașterii. Ne-a fost greu să renunțăm la chingile care ne țineau strâns legați de prizonieratul ales voluntar. Ne-a durut rău, când acel ceva care ne provoca răul, vroia să plece. Am urlat în gând, poate că am urlat și cu vorbe, atunci când ne-a venit sorocul renașterii. A durut TOT !!... și trup și suflet, până și aerul era amar și de nerespirat.

Dar, a venit momentul culminant în care ne-am putut ține în brațe, când ne-am spus cu ușurință, cu drag, cu iubire și cu lacrimi în ochi „te iubesc suflete al meu” !

Am plâns când m-am uitat în ochii sufletului meu reînnoit și proaspăt. Doamne cât am mai plâns. Mi-am luat sufletul în brațe, l-am înfășat în scutece de lumină și i-am spus : „ TRĂIEȘTE DIN NOU ”!

Durerea și confuzia temporară de a nu mai ști cine ești, de a te uita în oglindă și de a nu te mai recunoaște, durerea de a te dărâma pentru a te reconstrui din temelii, de a te goli de tine pentru a te umple de Lumină divină, de a nu mai ști cine ești pentru a fi tot ceea ce ești acum, a meritat efortul, a meritat să aștepți să-ți fii.

Nu-i așa că a meritat efortul ? Nu-i așa că ți-e bine când ții în brațe copilul din tine ? Nu-i așa că acum, când te privești în oglindă și-ți vezi sufletul dezlegat de lanțurile în care l-ai ținut ani de zile, te vezi frumoasă/frumos ?

Nu-i așa că a meritat fiecare durere, zvârcolire, întrebare, nesomn și urlet… nu-i așa că a meritat să te doară pentru a ști într-un final CINE EȘTI, CE VREI ȘI CE-ȚI DOREȘTI DE LA ACEASTĂ VIAȚĂ ?

Și da, abia după ce ai aflat cine ești și ce vrei, începe greul, începe „lupta” cu concepțiile celor ce te înconjoară. Abia atunci începe lupta cu cei care încă nu și-au început lupta pentru renaștere. Unii ar putea spune că „nu ai toate țiglele pe casă”, că ai probleme psihice.

Îți dau un sfat : Nu-i băga în seamă și vezi-ți de drumul tău în și spre lumină ! Fii tu însuți și dă-ți voie să simți și să înnoți în oceanul de lumină divină ! !

fragment din cartea „Gânduri pribege” - Silvia Urlih
20.05.2019