Știi ce ne
oprește pe noi, oamenii din a evolua pe toate planurile ? Frica. De fapt, de ce
îi spun „frică”, când ar trebuie să le
spun frici ? Spun frici, pentru că ele sunt mult mai multe și vii cu ele încă
din burtica mamei.
A-ți învinge
fricile, este cel mai lăudabil lucru pe care-l poți face în viața asta.
Ce crezi ? A
te arunca în vâltoarea vieții, în ciuda fricilor, sau a fricii, este eroism,
nebunie, inconștiență, curaj, dorința de a-ți depăși limitele, sau e ceva
normal ?!?
Eu cred că ar
trebui să fie ceva normal să dorești să-ți depășești limitele și să ai din
fiecare sentiment câte puțin(inclusiv puțină frică, dar doar frica de a nu-l dezamăgi
pe Dumnezeu prin alegerile tale). Pe mine, experiențele trăite, m-au învățat că doar dacă îți înfrunți
fricile, te poți vindeca de ele.
Uite îți pun
această întrebare : ai curajul să vorbești despre lașitățile, temerile,
fricile, frustrările și angoasele tale ? Te sperie trecutul, prezentul, sau viitorul ? Ți-e
frică de moarte, sau de veșnicia ei ?
Sunt
întrebări care m-au măcinat și pe mine ani de zile… Într-un final am aflat că fricile mele vin din copilărie. M-au urmărit ani de
zile și poate că, pe unele încă le mai „car”cu mine. Poate că încă mai am câte
ceva de vindecat din trecut.
A-ți identifica fricile, e oarecum ușor, a avea curajul să
vorbești despre ele nu-i mare lucru… Așa se spune, că nu-i mare lucuru să-ți
vindeci fricile. Îți spun eu: e greu, chiar uneori e foarte greu. Însă, e
foarte important ca atunci când conștientizezi o problem, să te străduiești să
o elimini.
După ani de luptă cu mine însămi, am reușit ( cu greu) să-mi
înfrâng toate fricile…. Eeeeiii, poate că nu chiar pe toate. Nu mai mi-e frică de
moarte, pentru că ea, moartea este o binecuvântare. Prim moarte ne întoarcem de
fapt, „acasă”, acolo de unde am venit.
Încă încerc
să mă descopăr, încă mai caut , încă îmi pun întrebări. Zi de zi descopăr că
sunt un alt om, un om care se maturizează.
Dar
sufletul…..oof sufletul rămâne același copil inocent ce vrea să se joace. Când
eram mică mi-am pus zeci de întrebări : de ce iarba e verde, de ce zăpada e
albă, de unde vine ploaia, de ce nu pot privi către soare… de ce mă doare când
mă lovesc, de ce plâng când mă lovesc și mă doare.
Pe măsură ce am crescut, întrebările erau de alt gen : de ce
mă doare sufletul, de ce plâng de supărare, de ce mă doare durerea, de ce mă
doare umilința și nedreptatea, de ce oamenii sunt ipocriți și mincinoși.
Atunci, în
anii copilăriei, atât puteam să mă întreb. Acestea erau întrebările care mă
măcinau atunci. Am întrebat adulții. Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să–mi satisfacă curiozitatea. De fapt, nu am
găsit nici până azi unele dintre răspunsuri.
Mă străduiesc să evit mocirla urâțeniei lumii, încerc să
pășesc peste răutatea ei, dar nu reușesc decât într-o oarecare măsură, pentru
că…ea mă caută, mă găsește și mă trage în negura ei. Puterea mea constă în
faptul că nu mă mai las târâtă în mocirla și urâțenia lumii. Poate că-i
privilegiul vârstei ? Nu mai accept să am lângă mine oameni care mă pot răni.
Am încercat și încă încerc, să pătrund și să înțeleg
meandrele urâțeniei lumii, dar nu reușesc… De ce nu înțeleg încă? Pentru că sufletul
mi-a rămas același copil naiv care se întreabă, dar nu găsește singur răspuns.
Încă nu știu… Poate că voi afla vreodată de ce lumea—i așa de mârșavă.
Sfat : Vorbește liber despre tot ceea ce ți-a influențat
viața în mod negativ. Vorbește liber despre fricile și neîmplinirile tale. Dacă
nu ai cui să te confesezi, scrie într-un jurnal de care să știi doar tu și Dumnezeu.
Doar așa te vei putea vindeca !
fragment din cartea „ Gânduri ascunse-n gânduri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu