Încă mai cauți să afli cine ești ? - Silvia Urlih

Ai căutat să afli cine ești, dar în tot acest timp, nu ai înțeles că de fapt căuiat să afli cine ești tu cu adevărat, care ți-e menirea, unde ai greșit sau greșești în viața asta, ce trebuie să schimbi în viața ta, de ce nu te mai simți confortabil în trupul tău, de ce te strânge trupul, de ce nu-ți mai încapi în el, de ce te doare ceva și nu știi ce te doare.

Ți-ai căutat menirea, ți-ai căutat aflarea, te-ai tot întrebat de ce a trebuit să revii pe acest pământ… Ce lecție mai ai de învățat ? Cine ai devenit tu de fapt ?

Când treceam prin perioadele de redefinire și nu știam cine suntem, trăiam cu speranța că vom afla cum să ne regăsim și cine suntem cu adevărt.

Am trecut prin crize de identificare care au fost mult prea dureroase. Am fost o vreme confuzi, a fost o vreme când chiar nu mai știam ce e cu noi, nu mai avem personalitate, nu ne mai simțeam trupul, nu mai știam cine suntem și cum ne numim. Cât despre suflet… Doamne ce bine ne-ar fi fost să găsim un medic de suflete.

Am trecut, spre noua creație a sinelui nostru, prin distrugere, suferințe, alegeri greșite, prin construcție și regăsiri. Am trecut prin ceea ce nici cu gândul nu gândeam, pentru a găsi un semn în a ne regăsi pe noi înșine.

Ne-am simțit uneori praf și pulbere. Ne-a durut că nu ne-am mai putut întoarce acolo de unde am plecat, acolo unde ne era așa de bine. Ne-a durut travaliul renașterii. Ne-a fost greu să renunțăm la chingile care ne țineau strâns legați de prizonieratul ales voluntar. Ne-a durut rău, când acel ceva care ne provoca răul, vroia să plece. Am urlat în gând, poate că am urlat și cu vorbe, atunci când ne-a venit sorocul renașterii. A durut TOT !!... și trup și suflet, până și aerul era amar și de nerespirat.

Dar, a venit momentul culminant în care ne-am putut ține în brațe, când ne-am spus cu ușurință, cu drag, cu iubire și cu lacrimi în ochi „te iubesc suflete al meu” !

Am plâns când m-am uitat în ochii sufletului meu reînnoit și proaspăt. Doamne cât am mai plâns. Mi-am luat sufletul în brațe, l-am înfășat în scutece de lumină și i-am spus : „ TRĂIEȘTE DIN NOU ”!

Durerea și confuzia temporară de a nu mai ști cine ești, de a te uita în oglindă și de a nu te mai recunoaște, durerea de a te dărâma pentru a te reconstrui din temelii, de a te goli de tine pentru a te umple de Lumină divină, de a nu mai ști cine ești pentru a fi tot ceea ce ești acum, a meritat efortul, a meritat să aștepți să-ți fii.

Nu-i așa că a meritat efortul ? Nu-i așa că ți-e bine când ții în brațe copilul din tine ? Nu-i așa că acum, când te privești în oglindă și-ți vezi sufletul dezlegat de lanțurile în care l-ai ținut ani de zile, te vezi frumoasă/frumos ?

Nu-i așa că a meritat fiecare durere, zvârcolire, întrebare, nesomn și urlet… nu-i așa că a meritat să te doară pentru a ști într-un final CINE EȘTI, CE VREI ȘI CE-ȚI DOREȘTI DE LA ACEASTĂ VIAȚĂ ?

Și da, abia după ce ai aflat cine ești și ce vrei, începe greul, începe „lupta” cu concepțiile celor ce te înconjoară. Abia atunci începe lupta cu cei care încă nu și-au început lupta pentru renaștere. Unii ar putea spune că „nu ai toate țiglele pe casă”, că ai probleme psihice.

Îți dau un sfat : Nu-i băga în seamă și vezi-ți de drumul tău în și spre lumină ! Fii tu însuți și dă-ți voie să simți și să înnoți în oceanul de lumină divină ! !

fragment din cartea „Gânduri pribege” - Silvia Urlih
20.05.2019