Plutesc
deasupra mării
înstelate,
privesc
spre orizonturi mult
visate,
plutesc,
deși am aripile
iar tăiate,
plutesc,
deși mă-ntorc din ierni uitate.
Am fost…
am fost cândva o liră,
pasăre verde-am fost
în negrele adâncuri,
sufletu-mi plânge a dezamăgire
și suspină,
vrea aripa-napoi,
vrea iară
să plutească peste
câmpuri.
Am fost…
am fost cândva
scânteie-n foc,
am ars
pe rugul suferinței
și-al iertării,
mi s-a părut atunci
că e doar joc
și-am pus scânteia-n
foc
să-mi fie-alean
iubirii.
Am fost cândva
un strop de ploaie,
am pus
lacrimă cu lacrimă în
cupă,
s-au adunat,
sunt râuri,
sunt pâraie,
le-am pus pe aripa în zbor,
să nu mă rupă.
Am fost…
am fost cândva
verde pădure,
m-am contopit cu cerul
și cu dorul,
am adunat în frunze galbene
și în durere,
le-am pus pe aripe,
s-au vindecat,
mi-am luat zborul.
Eu știu că nimeni nu
mă va opri,
că aripile nu-mi vor mai fi frânte,
dar când voi obosi, cu
drag m-oi odihni,
acolo…„ dincolo”…unde
nu este moarte.
Silvia Urlih 11.03.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu