Eu sunt
pământ și gând și infinit,
vântul
m-a scos din peșteră, lumină,
raza
m-a pus pe munte-n asfințit,
ruga m-a urcat spre cer
în surdină.
Curg peste mine mări de suspine,
cărbuni aprinși mă ard, mă împung,
doi aștri albaștri revarsă în mine,
biserici de rugă ce-n suflet mi-ajung.
M-ai ghemuit
în pumni printre ape,
mi-ai strâns
pe umeri zilele-n secunde,
din poala lunii au pornit
să mă adape,
furtuni însetate,
de mine flămânde.
M-ai înviat din moarte
spre moarte
cu viață,
m-ai făcut să-nțeleg că nimic
nu e greu,
mi-ai arătat că nu ești
fortăreață
și am văzut că ești, că sunt
biserica
sufletului meu.
Silvia Urlih 31.03.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu