Până și
treptele s-au înnegrite de doruri și suspine,
așteaptă pașii
tăi să–i simtă iar,
rămase sunt pe
ele uitatele destine,
urmele mele,
urmele tale ,dar…. în zadar.
Aud și-acum ubra
cântărilor ce ne-au unit,
În doine și
balade pe vecie,
Însingurate,
treptele așteaptă ultimul foșnit,
Poate cu pașii
tăi povestea se rescrie.
Și pomii-s
triști și plânși de dorul tău,
s-au desfrunzit
de-atâta așteptare,
de ce nu vii ?
de ce îmi e așa de rău,
mi-e dor de
tine, de mine, de îmbrățișare.
Stau singură-n
pădurea-ncețoșată
lacrimi îmi
înnegresc obrazul..
de ce dintre
noi doi doar eu sunt acuzată
de ce doar eu
ne-am provocat necazul ?
Stau triste ,
plânse , treptele îndoliate
simt încă urma
pașilor ce ne-au unit
visele au
fost visări deșarte
tu m-ai lăsat,
eu te-am lăsat, ne-am despărțit.
Sunt plânsă,
tristă, treptele–s pustii
Simt încă
urma pașilor pierduți
De ce-ai
plecat, de ce n-ai să mai vii ?
Las amintirea
noastră, pomilor căzuți.
Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu