Din râuri, munți și humă Tu, m-ai plămădit,
mi-ai pus un strop de suflet, ai vrut să fiu un om,
eu , în prostia mea, m-am rătăcit și-am tot greșit,
am confundat icoana cu-o schiță pe carton.
Suntem un tot, când îmi e greu, îmi ești alături,
atunci când nu mai pot, tu plângi cu mine,
doar Tu durerea poți să mi-o înlături,
Tu îmi știi oful, Tu știi ce-n viață mă mai
ține.
Eu, Doamne-al meu, sunt doar o lumânare,
tu m-ai aprins, când viață am primit,
mă-ndrept cu fruntea sus, spre asfințire,
mă-ndrept cu suflet împăcat și liniștit.
Vin des în
casa Ta, cer îndurare,
stau în genunchi, la Tine rugă să ridic,
ascultă iar a mea chemare,
îți mulțumesc, nu mă uita, mă iartă, sunt prea mic.
Când vin la Tine, mă-mbrac în neputință,
nu mai vreau piatra sufletul să-mi sufoce,
vreau de la Tine să primesc credință,
vreau să-Ți aud mereu dulcea Ta voce.
Suntem, eu și cu Tine, o singură ființă,
te rog din suflet să mă ierți, căci mai greșesc,
eu nu o fac pentru că vreau, nu-i rea voință,
greșesc când uit de Tine și mult păcătuiesc.
Silvia Urlih 31.03.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu