Sunt singură…
eu și o ceașcă de cafea în față….
în jur e liniște, e pace, e singurătate…..
mă-ntreb mereu ce am făcut în viață,
dacă-a fost bine, dacă-a fost rău…..
de le-am făcut pe toate.
Sunt singură,
revizuiesc cu calm trecutul….
trag linie, revăd tot filmul …
se derulează
pe scena vieții ,
una câte una , cu amănuntul,
fapte, vorbe,trăiri…..
ce greu se asamblează !
Stau gândurile lângă mine
să îmi aducă- aminte,
c-am fost cândva o trestioară înflorită….
copilărie, adolescență ,
toate-mi vin în minte…
văd scene vesele,
dar văd și-o
lacrimă cernită.
Sunt cu privirea
dusă
pe- o clipă înrămată…
cine-i acolo ?
nu recunosc fata angelică….
e o mireasă…de ce plânge?
e noaptea fericită!
de ce în loc de fluturi văd lacrimă și frică ?
Sunt la a patra
scenă
din filmul ce rulează…
e o femeie…e tot aceeași…,
ce scenă
captivantă !
ține în brațe strâns un prunc , ….
îl venerează,
plânge încet…iar plânge ?
plânge , dar este
fericită !
Sunt eu și-o ceașcă de cafea
în mâna tremurândă…
nu-mi place când mă revăd
în scaun cu rotile….
să șterg mai repede aceast pasaj ….
căci mi-e osândă…
nu vreau să văd…
nu vreau să mă mai doară amintirile….
Sunt iară
captivată
de filmul ce se derulează …..
e tot femeia ce-am văzut-o mai devreme….
stă la icoană, se roagă, plânge…
în genunchi se-
așază…
e îmbrăcată -n negru…
se roagă să scape de blesteme….
Sunt, una după alta pe film imagini triste….
tot plânge fata asta….
îi tot îngroapă pe cei morți…
pe frate , mamă, tată, …
stă la icoană, scrie acatiste,
de iertăciune, de sănătate,
pentru ea și pentru toți.
Sunt sute de imagini
ce curg pe pânza albă…
nu știu la care să mă mai opresc,
să zăbovesc o
clipă….
cum mai trec ani….
sunt toți prinși într-o salbă…
a fost un vis ? chiar am trăit ?
parcă nimic n-a fost în pripă.
Sunt eu,
cu –o ceașcă de cafea –n verandă….
pelicula a stat
, o clipă s-a oprit…
poate c-a obosit puțin…
nu e ușor să faci un film,
să prinzi pe - o bandă,
o viață….
povestea unui om , ce a băut pelin.
Stau cu privirea pierdută
în zarea –ndepărtată
soarele e-n amurg,
mă mângîie cu al său aur,
revăd imagini,
chipuri ce dragi mi-au fost odată,
le pun pe frunte flori încununate-n laur.
Mă uit spre mine-acum…
mă uit iar în oglindă…
îmi spun că viața mea a fost un vis….
mă uit la fiul meu….
el este pentru mine o colindă,
un dar frumos ce mi-a venit
din paradis.
Sunt eu,
femeia ce s-a născut prin moarte,
femeia ce-a îngenuncheat
ades în dimineață,
femeia ce și-a scris
cu lacrimi viața-n carte,
sunt femeia ce și-a trăit
viața de după viață.
Ce fost-a viața mea?
ce am să las în urmă?
care va fi amprenta trecerii mele pe pământ?
poate o casă, un copac,
un fiu , poate o slovă….
poemul meu,
ce va rămâne ca și un descânt.
Silvia Bya Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu