În dialoguri mute sunt sufletele noastre,
se-ntreabă nencetat
unde-au greșit;
de ce nu mai plutim
ca ieri
spre astre ?
de ce rămâne
destinul ne-mplinit?
Sunt întrebări ce ți le pun în gând…
nu îmi răspunde,
oricum nu te mai cred,…
tu m-ai ucis
când m-ai lăsat plângând,
iar ura ta,
m-a transformat din șevalet
în pled.
Am fost îndrăgostită de sufletu-ți uzat
de suflet,
nu de trupul sterp și ofilit …
cu vorbe otrăvite în hău
m-ai aruncat …
eu am ieșit,
tu ai rămas în trupul tău
zidit.
Azi, sufletele noastre sunt îndoliate.
eu voi pleca ,
din lanțul tău
o să mă rup…
când trunchiurile noastre
vor fi carbonizate,
sufletu-ți va rămâne,
pe veci,
captiv în trup.
Silvia Bya Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu