Sunt fiica ploii, copilul nimănuia…
mama a plâns când m-am născut,
nimeni atunci nu bănuia,
ce-aveam în viață de făcut.
Sunt fată….tata vrut-a un băiat,
pe mama rău a chinuit-o…
cu lacrimi ea m-a îmbăiat,
nicând în viață n- a iertat-o.
Sunt eu,….copilul nedorit….
am plâns de multe ori în beci
mi-a fost frică, am suferit
când în genunchi stăteam pe nuci.
Sunt eu, copilul care-a plâns ,
de multe nefăcute –nvinuit,
durere, lacrimi multe-am strâns,
bătută crunt pentru nimic.
Sunt fata ce-a înfruntat și-a asistat,
de multe ori la nedreptăți….
de mica ea a învățat,
să nu răspundă asprei judecăți.
Sunt fiica ce-a iertat de mult,
pe mama, sora și pe tatăl ei….
am învățat să tac și să ascult,
însingurările adolescenței.
M-am împăcat cu mine-acum…
v-am îngrijit la bătrânețe,
eu v-am condus pe ultim drum,
v-am deschis ușa, v-am dat binețe.
Sunt tristă totuși câteodată,
că lângă voi eu am crescut,
nu am avut mamă, nici tată
să-mi fiți alături ca un scut.
Sunt eu acum în anii bătrâneții…..
mă uit în urmă cu iertare….
mulțumesc îngenuncheată vieții,
că viața mea nu fost-a întâmplare.
Silvia Urlih 04.03.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu